Vânzarea ocazională a bunurilor personale este, în principiu, neimpozabilă, însă comercializarea acestora cu regularitate şi continuitate, în scopul obţinerii de venituri, poate genera obligaţii privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale, potrivit unei analize realizate de consultanţii EY România.
„Din perspectivă fiscală, contează dacă vorbim despre vânzarea unor bunuri din patrimoniul personal sau despre o activitate cu caracter economic. Codul fiscal prevede neimpozitarea anumitor venituri obţinute din vânzarea bunurilor din patrimoniul personal, fără a detalia însă condiţiile în care această regulă se aplică. De exemplu, vânzarea ocazională a hainelor, mobilierului sau a altor obiecte personale pe care nu le mai utilizăm este diferită de realizarea unor tranzacţii cu regularitate şi continuitate, pentru obţinerea de venituri. Atunci când activitatea are aceste din urmă caracteristici, veniturile pot intra în sfera celor obţinute din activităţi independente, cu implicaţii atât din perspectiva impozitului pe venit, cât şi a contribuţiilor sociale. Totodată, lipsa continuităţii nu înseamnă neapărat că veniturile obţinute sunt neimpozabile. În anumite cazuri, acestea pot fi încadrate fiscal şi în categoria veniturilor din alte surse”, se arată în analiza semnată de Claudia Sofianu, partener, şi Cătălina Butan, senior manager, în cadrul EY România.
Potrivit sursei citate, încadrarea fiscală a veniturilor din vânzarea bunurilor second-hand depinde de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
„În practică, această distincţie nu este întotdeauna evidentă. Legislaţia privind impozitul pe veniturile persoanelor fizice nu conţine reguli specifice pentru veniturile obţinute din vânzarea bunurilor second-hand, astfel că faptul că un bun este second-hand sau că este vândut pe o platformă digitală nu stabileşte, singur, tratamentul fiscal. Contează circumstanţele concrete ale fiecărui caz”, se precizează în analiză.
Autoarele studiului explică şi rolul regulilor europene privind raportarea tranzacţiilor realizate prin platformele digitale.
„Dincolo de tratamentul fiscal, contează şi ce informaţii despre aceste tranzacţii ajung la autorităţi. Regulile europene privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal, cunoscute sub denumirea DAC7, stabilesc anumite obligaţii de raportare pentru operatorii platformelor digitale. DAC7 nu introduce, în sine, noi impozite, taxe sau contribuţii obligatorii, ci permite autorităţilor fiscale să primească informaţii privind anumite tranzacţii realizate pe aceste platforme. Faptul că o tranzacţie este raportată nu stabileşte însă tratamentul fiscal al veniturilor obţinute de o persoană fizică”, se menţionează în analiză.
În ceea ce priveşte vânzarea bunurilor, excluderea de la raportarea DAC7 este condiţionată de numărul tranzacţiilor şi de valoarea acestora.
„Pentru vânzarea de bunuri, excluderea de la raportarea DAC7 presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii: mai puţin de 30 de tranzacţii şi o contraprestaţie totală de cel mult 2.000 de euro, într-un an calendaristic, prin platforma respectivă. Aşadar, 30 sau mai multe tranzacţii ori depăşirea sumei de 2.000 de euro înlătură această excludere. Aceste praguri privesc raportarea, nu neimpozitarea veniturilor”, subliniază consultantele EY România.
Potrivit sursei citate, informaţiile raportate pot fi utilizate de autorităţile fiscale pentru identificarea tranzacţiilor care necesită verificări suplimentare.
Datele ANAF privind verificările asupra veniturilor persoanelor fizice arată că, în primul semestru al anului 2026, autorităţile fiscale au analizat elementele patrimoniale pentru 1.214 persoane fizice cu risc de neconformare, fiind identificate 104 cazuri care necesitau investigaţii suplimentare.
„În aceeaşi perioadă, au fost finalizate 180 de verificări ale situaţiei fiscale personale şi 475 de verificări documentare, în urma cărora au fost constatate suplimentar aproximativ 255 de milioane de lei. Aceste date nu privesc în mod specific vânzarea bunurilor din patrimoniul personal, dar oferă o imagine mai largă asupra activităţii autorităţilor fiscale în zona persoanelor fizice”, se mai arată în document.
Autoarele analizei prezintă şi modul în care sunt tratate fiscal vânzările bunurilor personale în alte state europene.
„Aceeaşi dilemă apare şi în alte state europene, dar răspunsurile fiscale nu sunt identice. În Franţa, vânzarea bunurilor personale pe care proprietarul nu mai doreşte să le păstreze este, în principiu, neimpozabilă, cu excepţii pentru anumite categorii de bunuri şi tranzacţii de valoare. Germania exclude bunurile de uz cotidian din regimul anumitor vânzări private; pentru alte bunuri, o vânzare în interval de cel mult un an de la achiziţie poate avea consecinţe fiscale”, precizează sursa citată.
În Ţările de Jos, administraţia fiscală distinge între vânzările din sfera privată, de regulă neimpozabile, şi achiziţiile pentru revânzare cu profit, care pot genera venituri impozabile. Raportarea urmează un cadru european comun, impozitarea trebuie analizată potrivit regulilor naţionale.
În acest context, persoanelor care vând bunuri personale li se recomandă să verifice obligaţiile fiscale aplicabile şi să păstreze informaţiile referitoare la tranzacţii.
„Cei care vând astfel de bunuri este util să verifice ce obligaţii fiscale li se aplică şi să păstreze documentele şi informaţiile relevante privind bunurile vândute, tranzacţiile efectuate şi preţurile de vânzare. Aceste informaţii pot fi utile dacă autorităţile fiscale solicită clarificări. Întrebarea nu este doar unde vindem, ci şi ce vindem şi cum desfăşurăm activitatea”, concluzionează autoarele analizei.
